Follow Me

30.09.2014

Am zburat cu avionul.


   Vin momente in viata in care trebuie sa faci si ce iti e frica. Imi era si inca imi este frica de inaltime, de ideea de a zbura cu o chestie asupra careia nu ai niciun control si asa mai departe. Aveam si alternativa de a merge cu masina, dar c’mon, eu nu sunt las si daca altii pot, pot si eu.

   Doua saptamani inainte.


 Ma asez confortabil in fata laptopului, il deschid, astept, se deschide, zic „of” si incep sa caut bilet. Habar nu aveam ce si unde sa caut, care companie, daca e okay, daca asa, daca pe dincolo. Gasesc in cele din urma un bilet acceptabil ca pret. Intru pe site-ul companiei, introduc  toate datele necesare, ma asigur ca e in regula, intr-un cuvant fac rezervarea biletului inclusiv check’in-ul online(e gratis online) si incep sa ma gandesc cum face tot omu’ la tot ce-I mai rau.

   Intre timp imi caut un troller in care sa imi indes toate hainele de care credeam ca am nevoie si sa-mi mai cumpar ce mai aveam nevoie. Barbat fiind, la mai mult de boxeri si ciorapi nu m-am putut gandi, dar noroc cu prietena mea, care mi-a facut toate cumparaturile si mi le-a aranjat intr-un mod uman in bagaj.

   Tic tac.


   Urma sa calatoresc singur, fara prietena mea. Nu stiam cat urma sa stau, dar cel putin 1 luna de zile, insa asta-i alta poveste. Timpul trecea repede, ca doar e relativ. Dimineata plecarii mele sosise. Urma sa plec din Otopeni. Eu locuiesc in Craiova, deci ma imbarc in masina unui prieten si dupa luat ramas bun si noduri in gat, pornesc spre Bucuresti. Pana la aeroport n-am scos 10 vorbe. Eram morcovit din toate punctele de vedere. Peste mai putin de trei ore, dupa ce am lasat in urma drumuri camuflate in autostrazi cu mult praf, nervi si zumzaitul masinii cumparate second-hand, ajung la intrarea in aeroport.
   Mai zic un „of” si ies din masina, imi iau bagajul din portbagaj si pasesc inauntrul aeroportului. Lume multa, ma uitam in toate directiile, se vedea clar ca nu eram chiar in apele mele. Fiecare era concentrat pe drumul lui, pe a ajunge la timp undeva. Era un loc de tranzitie in care ma simteam ceva de genul “ok, hai sa trec si de asta”.
   Merg la toaleta, stau ce stau, ies din toaleta. Imi iau bagajul si incep sa caut poarta la care trebuia sa il las. O gasesc intr-un final. Bucharest-Dublin. Zic “asta e” si ma asez cuminte la coada. Erau in jur de 20 de persoane inaintea mea, si chiar langa mine erau 2 irlandezi. Mi se parea foarte ciudat modul in care pronuntau cuvintele, chiar si accentul lor era destul ce ciudat. Ma gandeam numai la faptul ca pentru o perioada o sa fiu nevoit sa interactionez cu oameni ca ei. Imi placea ca urma sa pasesc intr-o lume noua, dar aveam si teama de necunoscut.

   Trec in jur de 20 de minute si ajung in fata, urmam eu sa predau biletul de imbarcare si bagajul. Pasesc dincolo de linie si ajung in fata tipului de la ghiseu. Parea bine dispus, ma roaga sa pun bagajul pe cantar, il pun si intre timp ma gandeam daca oare am cantarit bine pentru ca nimic din ce aveam acolo nu putea ramane in urma. Doua secunde mai tarziu, imi zice ca totul e in regula si aveam chiar cu 200 de grame mai putin decat era prevazut, adica 15 kg, fiind vorba de compania Ryanair. Zambesc si par stapan pe situatie, ca si cum trec prin asa ceva in fiecare zi si pentru mine nu e nimic altceva decat o simpla formalitate, cand de fapt era fix invers. Trollerul meu se lasa purtat de banda si mergea spre cala. Cantaresc si bagajul de mana. Avea 7kg si ceva, deci totul e in regula. Imi spune ca trebuie sa merg la poarta 38, asta imi aduc aminte si imi zice ceva de bine, gen „o zi buna” sau ma rog.

   Intre timp imi mai sunam iubita sa ii zic ca totul e in regula, o tineam la curent cu tot ce se petrece si parca ea bifa pe lista check pointurile. Acum cand ma gandesc mi se pare amuzant. Dupa ce am lasat bagajul la cala m-am indreptat cu pasi mici si repezi spre controlul de securitate. Era exact cum vazusem pe la Tv. Ajung acolo, iar security-guy-ul imi zice sa pun in tava tot ce e de metal sau contine metal, inclusiv laptop, tableta, telefon etc. Dau din cap si fac ce zice. Imi scot inelul, lantisorul, dau totul peste cap din bagajul de mana sa scot laptopul si tableta si imi scot cureaua de la pantaloni. La faza cu cureaua de la pantaloni m-am simtit dezbracat. Parca eram intr-o uriasa cabina de proba numita aeroport. Trec de chestiile care ar trebui sa bipuie daca e cazul. Tac timide. Deci sunt bine. Ma reasamblez recuperandu-mi demnitatea odata cu cureaua de la pantaloni, pun cu greu laptopul si tableta in bagaj la loc. Si cand zic cu greu, ma refer la faptul ca daca ati desfacut vreodata un ceas si apoi cand sa il montati la loc ramaneau piese in plus, cam asa eram si eu. Reusesc in cele din urma, incurajat fiind de faptul ca nu eram singurul.

    Imi sun prietena sa bifeze si check pointul asta.


   Aceesi pasi mici si repezi ma ghideaza spre poarta cu numarul 38. Intre timp, trec si prin ghift-shopul aeroportului. Locul in care iti poti salva onoarea cumparand tot felul de chestii inutile pentru cei care te asteapta sau nu la destinatie. Erau destui care cumparau.
   Merg ce merg si intr-o clipa cand credeam ca 38 e doar un numar inventat, se vede ca un miraj indicatorul ce indica spre acolo. Il urmez si ajung gafaind. Credeam ca voi gasi o oarecare ordine si disciplina. De fapt, eram un maldar de oameni la un loc si din ce se parea, urma ca zborul sa aiba intarziere. Atat mi-a trebuit. Vazand inainte sa plec o gramada de emisiuni cu si despre avioane si filmulete pe youtube cu turbulete si aterizari si decolari si bla bla, m-am gandit in sinea mea ca “frate, asta poate e un semn ca…”. N-a fost. Eram inca in Romania si aici chestiile intarzie deseori. Timpul era relativ.

   Jumatate de ora mai tarziu pornim spre aeronava inghesuiti intr-un autobuz. Soferul conducea intr-o maniera okay printre celelalte aeronave ce isi asteptau randul la decolare/imbarcare etc. Cobor din autobuz si ridic privirea spre avionul ce urma sa “ma zboare”. Era prima oara cand vedeam un avion atat de aproape.
   Treapta cu treapta ma apropiam de usa avionului. Ajung in cele din urma si in pragul acesteia, o duduie blonda, stewardesa de altfel imi zambeste si imi spune ca „welcome”. Zic „thank you” si zambesc crispat. Aveam locul 21B. Era foarte mult galben in acel avion, inclusiv stewardesele erau blonde. Cliseu sau coincidenta, habar n-aveam si inca n-am, dar am zis „of” si mi-am gasit locul. Era la aripa. Ma asez confortabil-ish si astept. Eram atat de aproape de azbura pentru prima oara.

   Nu trece mult timp, iar personalul avionului ne face instructajul cu privire la echipamentele de salvare in caz de urgenta. Priveam morcovit venindu-mi sa intreb: „nu avem nevoie oricum, nu?” 
   Se inchid usile si suntem rugati sa ne punem centurile. O pun intr-o clipita si avionul incepe sa se miste. Ne deplasam spre pista principala. 2 minute mai tarziu eram gata de lansare.
   Pilotul turase motoarele la maxim si BUM. Avionul porneste in tromba. Nu mai mersesem niciodata cu o viteza atat de mare. Eram literalmente in scaun.

   Cateva secunde mai tarziu ne-am desprins de la sol: zburam. O senzatie de ameteala ma cuprinsese, insa auzisem ca e ceva normal. Totul era sus si oarecum in urma mea.


   Zburam in sfarsit. Dar si gandurile mele zburau.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu