Follow Me

28.01.2015

Eu, ei, posta.

Săptămâna asta m-am tot plimbat de ici-colo. Am întâlnit oameni și oameni. Unii mai răsăriți, alții mai... apuși, să zic așa. Am fost nevoit chiar să rezist cu stoicism la o ditamai coadă. A trebuit să ridic un pachet de la poștă și să și trimit unul. L-am ridicat pe cel care era de ridicat și l-am trimis pe cel care trebuia trimis. Sunt descurcăreț.

Oricum, duduile din spatele ghișeului, indiferent de situația cu care se confruntă, ai senzația că e prima oară pentru ele sau ești maxim al doilea (în ziua aia). "Vreau un mandat, vă rog" "Man...ce?" "Cât costă să expediez coletul?"  "Ăăă. Mariana, care era tariful?" Mă rog. Depinzi de ele, n-ai ce face. Vrei colet trimis sau primit, doar ele pot. Pentru ele nu există nu pot, nu vreau. Decât în pauza de masă când fumează.

24.01.2015

Hai, ne imbracam?

Ăsta e un articol scris într-o zi oarecare de ianuarie. L-am scris motivat fiind de faptul că din ce în ce mai des, prin orice colţ de oraş, văd tot mai mulţi oameni care se îmbracă ciudat. Să lămurim totuşi treaba încă de la început. Nu mă consider fercheş şi nici vreun botezat. Îmi dau şi eu cu părerea, aşa, ca opinia publică.

Să dai milioane de lei vechi sau sute de lei noi pe haine e de admirat. Dacă ai, normal că dai. Dar să dai acele milioane şi sute pe haine de căcat, aia e deja prea-prea şi foarte-foarte. Să mergi costumat în trening într-o seară de vineri, într-un pub, e trist. Să porţi blugi skinny cu puloveraş mai lung până la genunchi (băiat fiind) şi să te superi când cineva te ia la mişto, iar e trist. Dar o arzi după ca un prinţes bosumflat şi trece. 

Mai sunt şi categorii cu piţipoance şi bla bla, dar alea deja sunt arhidezbătute şi mai dă-i încolo. Am vrut să fac doar o scurtă trecere în revistă.

20.01.2015

Imi e dor

Uite că zilele trecute m-a apucat așa o stare de nostalgie. Răsfoiam poze vechi și mă cam năpădiseră amintirile. Pozele imprimate pe hârtie au o valoare dată naibii. Pe onoarea mea că dacă mă uit la poze pe ecran, indiferent de rezoluție, parcă nu mă "ating" așa tare ca o poză fizică. Ce bine că m-am născut în '90, când aparatul de fotografiat cu film era o chestie. Am sute de poze color și alb-negru. Tata era responsabil cu pozatul și developatul. Avea toate chestiile necesare, inclusiv răbdare. Mă bucur! O dată la ceva timp le răsfoiesc doar pentru a ține amintirile proaspete. Și asta e valabil și în cazul amintirilor care nu sunt imprimate pe undeva și m-au făcut bucuros sau fericit pentru o bucată de vreme. Le rememorez pentru a nu se estompa. Și cum mă uitam eu așa prin pozele alea alb negru, color, mai mici, mai mari, mă apucă așa un dor de... habar n-am. Un dor.

14.01.2015

Un buton

Mergeam ieri pe A.I Cuza. Pe strada A.I Cuza din Craiova. Mă deplasam așa... normal. Nici ca melcul, dar nici nu mă grăbeam. Orașul era ticsit de cai putere. Unii goneau ca bezmeticii, alții erau priponiți bine în parcări improvizate. Pe trotuare lumea era veselă și nimănui nu îi mai trecea prin cap că ar putea fi loviți de vreun țurțure kamikaze. Zăpada se topise. Se mai găsea doar prin frigidere.

Intenționam să fac câteva poze cu care să mă fălesc pe Instagram. Să le imbrac in filtre ca lumea și să o ard ca un mare fotograf. Inițial mă bătuse gândul să merg unde repară ăștia Centrul Vechi, dar m-am răzgandit în ultima clipă. Deci revin cu picioarele pe pământ, mai exact pe pământul de pe A.I Cuza. Strada A.I Cuza.

În față la Teatru, unde credeam eu că ar ieși câteva poze filtrabile, n-a fost chip să-mi fac nici măcar un selfie. De ce? Excelentă întrebare. Pentru că acolo încă zac mizeriile de tiribombe şi ceșcuțe vesele şi trenulețe leșinate. Capitală culturală wanna be, cu tiribombe de 2 lei pentru copii.  Cu alte cuvinte, dacă voiam să fac o poză, ieșea pe dracu.

10.01.2015

Acum doua zile

Într-un autobuz, două dudui trecute cu brio de a doua varsta (3 de 2 în fraza asta) vorbeau despre ce le frământa. Bine, mai mult una dintre ele vorbea. Nu aveam ipod-ul la mine (nu mă laud că am ipod), aşa că am fost practic nevoit să le ascult. Nu aveam nicio scăpare. Şi nici de nesimţirea de a căsca urechile unde nu-mi fierbea oala nu eram lovit, ci doar de ghinionul de a sta fix în spatele lor.

Erau dichisite, cu boneţică pe cap. Paltoane groase, să nu pătrundă gerul. Una dintre ele avea o plasă. Această mică descriere nu are niciun fel de relevanţă, dar cine mă poate opri din a o scrie? Vă zic eu: nimeni. Sper. Scopul acestei istorisiri este însă legat de subiectul pe care îl abordau cele două.

În mare parte era vorba despre faptul că una dintre ele suferea de o anxietate ieşită din comun şi bănuia că ar fi mâna necuratului în toată treaba. N-ai cum să nu fii atras de un subiect ca ăsta. Şi tu, daca erai acolo, ciuleai urechile cum nu le-ai mai ciulit vreodată. Revenind. Deci anxietate, mici dureri în părţi esenţiale ale corpului şi necuratu'. Un subiect al dracului. Duduia afectată îi spunea celeilalte pe un ton de confesiune, de parcă i se spovedea. Ceea ce se şi întampla.

06.01.2015

Dimineata in gara

Gară, dimineaţă, ochi cârpiţi. Nu somn, nu cafea, nu chef. Stă să se crape de ziuă. Din punctul meu de vedere, să mai stea. Încă un picuţ şi iluminatul public merge la culcare. Noaptea becurilor este ziua.

Mă uit la vagoane. Mă uit la roţile lor. Mă uit cum stau acolo neclintite. Un nene îmbrăcat într-o uniformă vine şi le loveste. Le loveşte blând. O scurtă verificare. Sunetul e ok la început. La a şasea roată devine agasant.

02.01.2015

3212015

Iată că a sosit şi anul 2015. Îl aşteptam de 2015 ani. N-a întarziat deloc. Sunt fericit.

N-am avut parte de petrecere aşa cum am văzut pe facebook-uri din simplul motiv că n-am vrut. Ai fi un pic ipocrit să spui că petrecerile de revelion nu sunt fix acelaşi lucru de 2015 ani încoace. Eu nu sunt ipocrit în situaţia asta. Sigur, diferă câteva lucruri. Cred că diferă câteva lucruri. Sper că diferă câteva lucruri. Sigur diferă câteva lucruri!

Acum nu se vor mai scrijeli pereţi astfel încât să se sesizeze viitorul că trecutul se distra. Poze în care zâmbetele tâmpe vor mima fericirea ca pe orgasm vor face sfârşitul anului memorabil. Două, trei filtre îmbracă poza mai mişto decât eşti tu îmbrăcat. Acest lucru se bazează pe experienţa profesională şi nu pe ipocrizia de a observa.