Follow Me

20.01.2015

Imi e dor

Uite că zilele trecute m-a apucat așa o stare de nostalgie. Răsfoiam poze vechi și mă cam năpădiseră amintirile. Pozele imprimate pe hârtie au o valoare dată naibii. Pe onoarea mea că dacă mă uit la poze pe ecran, indiferent de rezoluție, parcă nu mă "ating" așa tare ca o poză fizică. Ce bine că m-am născut în '90, când aparatul de fotografiat cu film era o chestie. Am sute de poze color și alb-negru. Tata era responsabil cu pozatul și developatul. Avea toate chestiile necesare, inclusiv răbdare. Mă bucur! O dată la ceva timp le răsfoiesc doar pentru a ține amintirile proaspete. Și asta e valabil și în cazul amintirilor care nu sunt imprimate pe undeva și m-au făcut bucuros sau fericit pentru o bucată de vreme. Le rememorez pentru a nu se estompa. Și cum mă uitam eu așa prin pozele alea alb negru, color, mai mici, mai mari, mă apucă așa un dor de... habar n-am. Un dor.


Îmi e dor să mă trezesc dimineața și să știu că în ziua aia mă voi duce pe vale cu soru-mea și o să alergăm la modul propriu după fluturi. Îmi e dor să-mi iau mingea de tenis în buzunar și pe aia de fotbal la picior și să merg pe aceeași vale și să o driblez pe soru-mea până când amețeam amândoi. Tata să ne facă poze și noi să râdem cu gura până la urechi fără motiv. Soru-mea avea o roabă de jucărie pe care o plimba mereu după ea.

Îmi e dor de oamenii care treceau prin fața casei cu văcuțele alea de care încă îmi e frică. Îmi e dor de gustul laptelui pur și muls cu atenție de bunici. Îmi e dor de dragostea pe care o simțeam atunci pentru orice.

Uneori seara ne strângeam toți în jurul aceluiași televizor și ne uitam la un film sau la Teleenciclopedie. Îmi e dor de televizorul alb-negru și de vocea lui Pitiș. Îmi e dor de muzica de pe fundalul documentarelor despre spațiu. Tata mă făcuse să cred că muzica aia chiar se auzea printre stele. Îmi e dor de magnetofon și de benzi.

Îmi e dor să-mi vina foame în mijlocul nopții și să merg până în capătul celălalt al curții la bucătărie.


Uneori, când ploua, deschideam ușa de la intrare și în fața ei, eu și soru-mea ne așezam două scaune și stăteam ca la un spectacol. Bubuia și ploua cum n-a mai plouat de când am tot crescut. Îmi e dor și de asta. Îmi e dor să cânt și să spun poezii cu soru-mea că să ne înregistrăm pe casete. O casetă o mai am și acum. 

Îmi e dor să spun "tati", să spun "mami". Îmi e dor ca orice zgârietură să treacă doar pentru că îmi punea tata o frunză pe ea. Îmi e dor să îmi imaginez că orice deal mai înalt era de fapt un munte.


Îmi e dor să-i spun bunicii mele "m-ai mâncat cu a grădiniță". Îmi e dor să mai spun că vreau să mai dorm măcar 5 minute. Îmi e dor de abecedarul meu roșu extrem de bine întreținut. Eram foarte chibzuit și atent. Aveam copertă de plastic.

Îmi e dor de lucrările de control la care mă chinuiam să copiez ce nu știam. Îmi e dor de chicoteli și vise mărețe. De jucării cumpărate din târg. Și de sentimentul ăla că mâine se pune vacanța. Şi de sentimentul că mâine începe școala.

Îmi e dor de presiunea primului sărut. Îmi e dor să-mi tremure picioarele și vocea. De mirosul popcornului din cinema Patria.

Îmi e dor de bănci în parcuri și de chiulit la ultima oră ca să ajung la întâlnire. N-am fost un Don Juan. Am fost Andrei de 4,5,6...17,18,19 ani. Acum sunt tot Andrei. Andrei căruia îi e dor uneori de chestii. Așa cum îi e dor oricui.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu