Follow Me

31.03.2015

Hai, ne imbracam? (6) | Adidasi Nike Air cu sireturi portocalii

A trecut ceva vreme de când nu am mai postat ceva din categoria ”Hai, ne îmbrăcăm?”, așa că era și cazul. Ideea e că în postarea asta vreau să mă mândresc cu ultima mea achiziție. Însă până să fac asta, precizez faptul că după ploi și vreme mohorâtă, primăvara pare-se că vine pe cai mari. Așa că profit de această zi de marți 31 ale lui martie și trec vreo 30 de minute prin parc, numai așa... ca să fac o poză, două, trei.

Rucsac în spate (târg, 10 lei), blugii sunt cei pe care i-ați putut vedea și aici, o cămașă cumpărată dintr-un second hand mărimea L și modificată la același croitoraș viteaz pe care l-am mai specificat într-o postare anterioară. Prețul cămășii a fost de 8 lei, plus 7 lei ajustarea egal 15 lei. Puțin, zic eu și e chiar fercheșă. Peste toate, o jachetă de ceva imitație de piele. Jacheta am achiziționat-o prin ianuarie dintr-un second mic pe lângă care tot treceam dimineața. Jacketa e H&M și m-a costat 20 de lei. 

27.03.2015

Hai, ne jucam? | Monument Valley

Nu sunt un mare expert când vine vorba de jocuri video, dar îmi propun. Vreau numai să spun că ieri seară am butonat un joc așa cum n-am mai făcut-o de ceva vreme. Nici măcar nu e un joc pentru PC sau console. E un joc pentru dispozitivele mobile. Eu l-am jucat pe tableta mea, Nexus 7. Jocul se numește Monument Valley. Auzisem de el de ceva vreme, dar lucrul care m-a făcut să-l achiziționez (nu costă mult) a fost că l-am văzut promovat și în serialul House of Cards. Așa că m-am lăsat manipulat de publicitate și marketing și l-am achiziționat repede-repejor din Google Play.

Ca să știm cu ce se mănâncă, jocul este unul de tip puzzle în care personajul principal pe care tu îl controlezi este o prințesă pe nume Ida. Până acum, totul pare la locul lui, însă după câteva minute de  joc știi că n-o să lași din mână telefonul sau tableta până când nu vezi deznodământul poveștii. Asta dacă îți plac jocurile de genul. Eu sunt fan puzzle-uri and stuff, deci la mine așa a cam stat situația.


De ce este acest joc atât de tare?

23.03.2015

O scrisoare gasita

Andrei, dragă... Știu că nu e frumos să speli rufele în public, dar uite că mă doare în cot de reguli. Vreau să știi că mă enervezi din ce în ce mai tare. Ești parcă uneori iresponsabil, rece și prea indiferent. Nu vezi că lumea te înghite cu totul dacă o lași? Unde dracu' îți e gândul? Trezește-te și cască ochii bine de tot. Nu o zic cu răutate, ci din pură compasiune.
Mă enervezi că te ancorezi în trecut când nu e cazul și te lași purtat doar de emoții. Mă enervezi când zici că ai onoare și că ești dispus să te sacrifici pentru lucruri care nu se măsoară în bani. Și să nu îmi zici tu mie că vrei să fii diferit, că te plesnesc!

Te văd îngândurat și posomorât când nu îți iese câte ceva, dar îmi revin când după câteva minute poți convinge pe toată lumea că nu e vina ta. Niciodată nu e vina ta, mă? Chiar niciodată?

20.03.2015

Esti liber?

Hmm, până nu demult ”cumpăram” chestia cu ”iți faci destinul cu mâna ta”. Acum cred că toată faza asta e de fapt un mare bluf. În primul rând că până la vârsta de nu știu câți ani, în funcție de situație, nu prea ai cine știe ce putere de decizie. Mai pompos vorbind, suntem ca o bucată de lemn. Încă din copilărie am fost și suntem modelați puțin câte puțin. De fapt, nu modelați, sculptați, mai bine zis. Pentru că lemnul se sculptează. Fiecare om și fiecare întâmplare ne-au șlefuit și încă o fac. Până la urmă, căpătăm noi o formă!

Revenind la destin. Câteodată am senzația că unele decizii pe care le iau sunt deja planificate. Și mai cred că toată treaba cu liberul arbitru e o iluzie tare bine făcută.
Se spune că nimic nu este imposibil. True, dar unele lucruri sunt puțin probabile. Așadar, este foarte puțin probabil ca toate chestiile care se întâmplă în fiecare secundă pe gogoloiu' ăsta să fie întâmplătoare.
În fond și la urma urmei, anumite situații seamănă foarte tare cu spectacolele de magie în care cel care performează îți repetă obsesiv că tu deții controlul, că poți alege ce vrei, când vrei, bla bla bla. Ba mai mult, îți spune că te poți răzgândi în orice clipă. În tot acest timp tu ajungi să alegi ce voia el să alegi încă de la început. Nimic întâmplător. Chestia asta sunt sigur că se aplică și la nivel de destin.

17.03.2015

Hai, ne imbracam? (5) | Camasa Bershka de la Kurtmann si Converse

M-am îmbrăcat... din nou. Aşa că în ciuda faptului că n-au mai terminat de restaurat centrul vechi al oraşului, mi-am permis ca într-o fugă să fac două, trei poze.


Şi dacă soarele a tot zăbovit câteva ore şi pe strada mea, am zis pe un ton răspicat interior: "Azi... cămaşă!" Zis şi, cum se vede în poze, făcut.

Ca să trec în revistă și atmosfera din jurul unei zi de luni, punctez faptul că orașul era destul de agitat. Mașini cât vezi cu ochii, iar din când în când mai trecea și câte un biciclist. Unul apare și într-una dintre poze. Studenții ieșeau buluc din Universitate, iar ora de vârf se simțea și se auzea în fiecare claxon. Eu eram liniștit.


13.03.2015

Hai, ne imbracam? (4) | Hanorac Bershka de la Kurtmann

Martie. E luna martie deja. Timpul trece al naibii de repede, se pare. Acum câteva zile mi-am permis să fac o mică plimbare. Așa că am făcut. Apropo, ăsta e un articol din categoria "Hai, ne îmbrăcăm?". Categoria aia în care eu mă laud cât de fercheş mă îmbrac cu bani puțini și în care pun și câteva poze.


09.03.2015

Pana mea

Porumbeii sunt periculoși. Cel puțin cei din centrul orașului sunt. Au un plus de tupeu față de ceilalți. Se vede în fiecare pană că au stofă de porumbei răsfățați. Privirea lor sfidătoare și mersul țopăit îmi vor da fiori de fiecare dată.

Cum a început totul?

Totul a început ieri când, nevoit fiind, am luat centrul orașului la pas, cu scopul bine definit de a-l traversa. Nori pe cer, frig cât cuprinde, oameni grăbiți și dornici să cumpere câte un șnur, câte o garoafă, câte ceva. Printre ei merg cu pas alert și căștile bine înfipte în urechi. Geacă subțire, mâini în buzunar și gândul în altă parte.

Centrul orașului era ticsit de oameni și porumbei. Aproape că era omul și porumbelul. Atât de ticsit era. Dau să trec pe la azăvadă ca să evit porumbeii. Ar fi început să zboare haotic fluturându-mi pe lângă urechi și gâdilându-mi reflexele în același timp. Asta s-ar fi întâmplat dacă i-aș fi înfruntat în mod direct.

03.03.2015

Eu sunt, Tu?

Vreau să știi că oricât de dobitoc aș fi, mereu va fi un altul mai dobitoc decât mine. Și oricât de trist aș fi, mereu o să se găsească un altul mai trist ca mine. Iar dacă sunt fericit, cu siguranță altul va fi mai fericit decât sunt eu. Sună repetitiv, știu. Asta e. E un fel de iad în care ”infernul sunt ceilalți” (Cu ușile închise). Cam așa stă treaba câteodată.

Niciodată nu poți atinge absolutul în niciun sens. Mereu va fi cineva sau ceva mai presus decât tine. Decât orice. Fericirea spre exemplu, lucru căutat îndelung de la Big-bang încoace, reprezintă un bun exemplu. O cauți în lung și în lat, iar atunci când o găsești, nu poți sta fericit prea mult timp. Nu poți pentru că la un moment dat te frământă gândul că altul e mai fericit ca tine. Și atunci o iei de la capăt. O ușă în spatele altei uși.