Follow Me

03.03.2015

Eu sunt, Tu?

Vreau să știi că oricât de dobitoc aș fi, mereu va fi un altul mai dobitoc decât mine. Și oricât de trist aș fi, mereu o să se găsească un altul mai trist ca mine. Iar dacă sunt fericit, cu siguranță altul va fi mai fericit decât sunt eu. Sună repetitiv, știu. Asta e. E un fel de iad în care ”infernul sunt ceilalți” (Cu ușile închise). Cam așa stă treaba câteodată.

Niciodată nu poți atinge absolutul în niciun sens. Mereu va fi cineva sau ceva mai presus decât tine. Decât orice. Fericirea spre exemplu, lucru căutat îndelung de la Big-bang încoace, reprezintă un bun exemplu. O cauți în lung și în lat, iar atunci când o găsești, nu poți sta fericit prea mult timp. Nu poți pentru că la un moment dat te frământă gândul că altul e mai fericit ca tine. Și atunci o iei de la capăt. O ușă în spatele altei uși.

În fond, cred că e vorba de lăcomie. Eu găsesc lăcomia ca fiind element comun tuturor stărilor. Mereu vioara întâi, altfel n-are farmec. Tot ceea ce simți tu sau eu este ceea ce trebuie. Dreptatea și alinierea planetelor sunt de parte ta. Sau a mea.

Deci, dacă eu sunt trist, aș dori vă rog, dacă se poate, să știe toată lumea că sunt trist, iar dacă sunt fericit, atunci de ce mama zmeilor e altul mai fericit ca mine? Vreau să fiu cel mai cel, iar dacă tot sunt atunci să știe tot gogoloiul. Să mă aprecieze și să mă ocrotească. Până la urmă Pământul se învârte doar dacă îi fac eu vânt.

Lăcomia o întâlnim peste tot. Peste tot în lume. În parcuri, pe alei, în autobuze, în iubire. Chiar și în ură. O mai întâlnim și când trebuie să sperăm. Acolo dăm cu nuca în perete grav. Dăm de crește-un nuc. Vrem mereu mai mult din orice. Totul dacă se poate. Iar dacă prin absurd obținem totul vom deveni bosumflați după un timp și ne vom dori mai mult. Totul nu e totul pentru mult timp.

Într-un fel poate că toate astea stau la baza evoluției, indiferent de domeniu. Sau poate că evoluția reprezintă în unele situații un pretext bun pentru a fi lacom. În unele situații, zic. Singurul lucru care m-a enervat mereu când vine vorba de evoluție este că parcă nu mai apreciem prezentul așa de mult.

Până la urmă se pare că într-o continuă schimbare apreciem prezentul doar atunci când moare. Am făcut și o rimă! #douăpuncteparanteză.

Ăăă, și  melodia pentru articolul ăsta este:

Disclosure - You & Me feat. Eliza Doolittle (Flume Remix)



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu