Follow Me

09.03.2015

Pana mea

Porumbeii sunt periculoși. Cel puțin cei din centrul orașului sunt. Au un plus de tupeu față de ceilalți. Se vede în fiecare pană că au stofă de porumbei răsfățați. Privirea lor sfidătoare și mersul țopăit îmi vor da fiori de fiecare dată.

Cum a început totul?

Totul a început ieri când, nevoit fiind, am luat centrul orașului la pas, cu scopul bine definit de a-l traversa. Nori pe cer, frig cât cuprinde, oameni grăbiți și dornici să cumpere câte un șnur, câte o garoafă, câte ceva. Printre ei merg cu pas alert și căștile bine înfipte în urechi. Geacă subțire, mâini în buzunar și gândul în altă parte.

Centrul orașului era ticsit de oameni și porumbei. Aproape că era omul și porumbelul. Atât de ticsit era. Dau să trec pe la azăvadă ca să evit porumbeii. Ar fi început să zboare haotic fluturându-mi pe lângă urechi și gâdilându-mi reflexele în același timp. Asta s-ar fi întâmplat dacă i-aș fi înfruntat în mod direct.

Trec de ei glorios și mă deplasez mai departe spre plăcintărie. Mda, era 8 martie, iar eu voiam o plăcintă. Pofta-i poftă și de 8 martie. Asta e. Ajung acolo. Dau să intru, intru. Zic ”bună ziua”, spun ce doresc, plătesc, iau restul și plăcinta, urez o zi bună și dau să ies. Ies. Fac cale întoarsă spre centru. Ținteam o bancă pe care să-mi savurez plăcinta. Nu realizez faptul că eu cu firimiturile care se scuturau din plăcintă la fiecare foșneală eram ca un magnet pentru păcătoșii ăia zburători.

Găsesc banca și mă așez pe ea cu un calm nu foarte ieșit din comun. Doar foșnetul degustării mele și zumzetul orașului hipnotizat de mărțișoare se auzeau. În rest... liniște.

La un moment dat aterizează un porumbel. Ochii mei se făcură mici. Realizez brusc faptul că eram încolțit. Ridic capul ușor și discret către balcoane. Zeci de porumbei stăteau agățați de balustrade. Erau ca niște lunetiști. Iar eu stăteam acolo ca o plăcintă. Nu aveam cum să înghit în sec, pentru că mâncam.

După ce acel porumbel aterizează, alți trei îl urmează, iar pe cei trei, alții, mulți alții, îi urmează. Zburau ca niște kamikaze. Eram sigur că se vor ciocni de mine dintr-o clipă în alta. Vântul aripilor intensifica frigul de afară. Toți se năpusteau cu bestialitate către firimiturile de la picioarele mele fără să le pese că m-ar putea lovi.

Piguleau fiecare firimitură cu poftă. Mă simțeam mic. Ca un guguștiuc luat la mișto de niște porumbei.

Dau să mă ridic într-un final, îngrozit de gândul că totul ar putea avea un final neașteptat pentru mine. Mă ridic. Fac un pas. Literalmente (cuvânt pompos rău), un pas. Apoi se dezlănțuie iadul pe pământ. Tooooooți porumbeii țâșnesc cu o viteză supersonică. Pot să jur ca am fost lovit de câțiva. Mă simțeam ca într-o tornadă. Nu că aș fi fost vreodată într-o tornadă, dar totuși.

Plec cu greu din locul ăla promițându-mi că nu privesc în urma mea. Îmi încalc promisiunea. Am privit. Copiii se jucau cu bestiile și le fugăreau foarte gingaș, suav, inocent, ca-n filme. Porumbeii păreau mai blajini în preajma lor. Însă când a fost vorba de mine au fost clar niște bestii cu cioc.

Mda, și uite așa porumbeii din centrul orașului au ajuns să mă înspăimânte mai tare decât credeam. Sau s-ar putea să fie totul doar în imaginația mea. Pana mea!

Melodia pentru acest articol este:
Peter, Bjorn & John - Young Folks
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu