Follow Me

18.05.2016

Până la Herculane și-napoi

Pentru simplul motiv că merităm (L'Oréal style) am zis că o plimbare până la munte n-ar strica deloc. Dar chiar deloc. Așa că eu, Loredana și încă doi prieteni ne-am organizat, am alimentat mașina (lor) și-am plecat.


Sâmbătă dimineața. Ora nouă, nouă și ceva. Pornim la drum spre Herculane. Sunăm din mașină să ne confirmăm locurile la hotel. Tipul de acolo spune că totul e în regulă, apoi zice ceva de genul că mai are doar două camere libere. Nimeni nu-l crede și ne vedem de drum. Cu fiecare bornă kilometrică mă simțeam mai bine, iar gândul că pentru câteva zeci de ore îmi pot da sign out de la stresul cotidian mă făcea să mă simt excelent. Singura temere a fost legată de vreme, pentru că a tot plouat zilele alea, dar până la urmă what the hell

Muzica de la radio(uri) ne ținea companie, iar în fața noastră se derulau imagini pitorești cu văcuțe, oi și din când în când câte o duduie care practica cu devotament cea mai veche meserie din lume. Și pentru că check-inul se făcea la ora 14, am hotărât să facem și un mic ocol. Așa că am mers și până la Mănăstirea Sf. Ana, unde am stat cam 20 de minute. Am vizitat puțin pe acolo, am cumpărat o iconiță, doi magneți și o brățară. Câteva poze și ne-am îmbarcat spre următoare destinație.

Am mers și până la chipul regelui Decebal. Am făcut poze și am uitat să-mi cumpăr un magnet. Un tip ne-a rugat să mergem într-o croazieră pe Dunăre, dar până la urmă n-am mers în nicio croazieră, plus că mie îmi e cam teamă de apă și bărci și și și... 

Între timp, începuse să mai plouă, dar nimic serios. Nu ne-am speriat noi cu una, cu două. Am avut și umbrela cu noi, doar că pe toată durata mini excursiei, a stat în mașină, iar o dată a fost o idee neinspirată. O să vezi în continuare când și de ce.

Următoarea oprire a fost în Herculane. Am ajuns cu puțin peste ora 14, adică exact când se făcea check-inul. Am găsit repede hotelul (Elite). Am parcat, am intrat, am salutat. Tipul cu care vorbisem la telefon, ne-a împărțit foile de cazare pe care le-am completat repede, repejor. Ne-a costat 80 de lei pentru o noapte. Și știi că ți-am zis mai devreme că administratorul ne spunea la telefon că mai are doar două camere libere? În afară de ușile de la camerele noastre, am mai auzit o singură altă ușă. Kboom.

Camera a fost ok, avea și balcon de unde am avut o priveliște drăguță. Patul n-a fost grozav, în ideea ca erau de fapt două paturi lipite unul de celălalt. Și știu că se spune că nimic nu te desparte de persoana iubită, dar o gaură între paturi chiar o face. 


După ce am lăsat bagajele, am mers să mâncăm. Toți ne-am luat ciorbă și până să vină ciorba, am discutat despre cum mie nu-mi place ciorba de burtă. Și pentru că am scris de multe ori cuvântul ciorbă, îl mai scriu o data. Ciorbă. 

Apoi am plecat la pas spre Grota Haiducilor. Am avut ceva de mers, dar până să ajungem acolo ne-am mai oprit pe la câte o atracție. Podul roșu, alte poduri mai mici unde ne mai opream să ne uităm la Cerna și să simțim mirosul de sulf. Inspiiiiiiirăăăăă.... bleeeah...expirăăăăă..... bleeeeeah!

Până să ajungem la statuia lui Hercules, mi-am conturat o părere de rău referitoare la întreaga stațiune. Foarte mult potențial, zero interes. Multe ruine, unele din ele însă cu termopane. O stațiune tristă, o stațiune care ar avea la rândul ei nevoie de o baie în izvoarele cu apă termală. Poate așa și-ar mai reveni. 


Câțiva străini pe ici pe colo, majoritatea unguri, mai căscau ochii și mai făceau câte o poză. Și eu am făcut poze. Până să ajungem la Grota Haiducilor, Loredana și-a cumpărat un mood ring (inel care-și schimbă culoare în funcție de temperatură), iar ușor, ușor norii se cam adunau pentru siesta de după-amiază. 

După ce-am urcat la Grotă și am și intrat... s-a pus o ploaie sănătoasă. Cu bubuială și tot ce trebuie. Am stat cam 15 minute adăpostiți de munte, iar atunci ne-am dat seama că a fost o idee neinspirată să lăsăm umbrela în mașină


Cu toate astea am coborât când ploaia s-a mai liniștit, dar n-am mers decât până la hotelul din apropiere unde am și făcut un popas. Fetele și-au luat ciocolata caldă, iar bărbații și-au luat o bere. 

30 de minute mai târziu am pornit spre camerele noastre. Înainte de asta, am mai făcut un popas la o pizzerie unde am mâncat, evident, pizza. Foarte gustoasă. Am ajuns în camere undeva la ora opt, opt și ceva. 

Cu alte cuvinte, prima zi a fost una reușită, o zi în care am reușit să ne simțim bine, o zi în care muntele și-a pus amprenta pe starea de bine pe care o căutam atunci când am plecat. 

A doua zi a debutat cu o o vreme caldă, așa că am ieșit la o mini-plimbare. Ne-am propus să mergem pe platoul Coronini și am și făcut asta. Am avut ceva de mers, puțin de urcat, dar nimic dificil. Mi-a cam plăcut extrem de tare acolo, așa că dacă ai drum prin Herculane, nu ezita să zăbovești ceva vreme pe platoul Coronini.


Natura te face să te simți al naibii de bine, atunci când ești ok față de ea. Iar eu m-am simțit foarte bine. Cu toate astea, m-am înverzit puțin pe blugi. I-am spălat, s-a luat. Deci fericit.

În jur de ora trei, ne-am urcat în mașină și-am demarat, de data asta cu direcția acasă. Rucsacul și geanta cu hainele purtate stăteau cuminți în portbagaj, iar eu mă uitam pe geam ca la genericul unui film care a ținut puțin peste 24 de ore.

Partea bună-i că va urma.

Poți da play la: Leon Else - Tomorrow Land

14.05.2016

Era Imperi(os) să-mi iau o brățară nouă (II)

Probabil că nu-ți mai amintești, dar într-una dintre postările precedente ți-am spus că era imperios necesar să-mi iau o brățară nouă... de la Imperi. Și, chiar dacă a durat mai mult decât mă așteptam, brățara a ajuns pe mâna mea dreaptă.


Nu are rost să-ți mai reamintesc faptul că, din punctul meu de vedere, o brățară bine aleasă îți poate aduce acel plus de personalitate. Așa că, fără prea mari bătăi de cap, mă îndrept vertiginos spre partea aceea din postare în care îți spun cât de mult sau cât de puțin îmi place brățara pe care o vezi în poze.
Dar până să ajung la brățara propriu-zisă, nu pot să nu remarc faptul că au fost câteva aspecte care mi-au plăcut foarte mult. În primul rând, brățara vine elegant ”ambalată” într-o cutie simplistă pe care este scris numele Imperi cu un font care îmi e pe plac. În cutie am găsit un săculeț (din piele) în care se găsea brățara. Elegant, simplu și exact așa cum trebuie. Cred că e bună și de oferit la cuiva drag, asta dacă din întâmplare cauți idei de cadouri și ai ajuns să citești postarea asta. Și acum... despre brățară!


După cum vezi în poze, brățara este relativ simplistă, însă are câteva elemente ce o fac să iasă în evidență. Capul de leu este din oțel inoxidabil placat cu aur de 24k, iar biluțele negre sunt pietre semi-prețioase onix. Tare, zic.

Din punct de vedere al rezistenței, ca să zic așa, brățara nu-mi dă senzația că se poate rupe cu una, cu două. Bine... în condiții normale de ”folosire”.

Singurul aspect care mă scoate din minți este cel legat de faptul că nu reușesc să mi-o prind la mână de unul singur. De fiecare dată trebuie să apelez la cineva, dar să spunem că pot supraviețui cu asta.


Și, dacă te întrebi de ce o tot dau jos de la mână, ei bine, cei de la Imperi recomandă ca apa și brățara să nu se prea întâlnească.

Per total, sunt mulțumit de brățara mea cu cap de leu și îți recomand să arunci o privire pe site-ul celor de la Imperi să vezi și alte modele cel puțin la fel de interesante.

Dacă ar fi să dau un calificativ, acela ar fi: merită!

04.05.2016

Melancolic la "The jungle book"

Chiar cu o zi înainte de Paște și la o zi după ziua mândrei mele, ne-am hotărât să mergem la Cinema să vedem (în sfârșit) Cartea Junglei. Trecuse ceva vreme de când nu mai văzusem o animație, mai ales la cinema, așa că motivul principal a fost ”why not?”.

Citisem câteva păreri despre film înainte să merg să-l văd, iar aceste păreri erau împărțite. Unele recenzii spuneau că nu ar fi prea grozav, că e mai mult horror, că personajele nu au personalitatea pe care o știau ei și așa mai departe, iar altele... nu spuneau nimic din ce am enumerat mai devreme.


Ce să mai, am plecat chitiți (cu ochelarii 3D în mână) să ne facem părerea noastră. Mândrei mele i-a plăcut. Și mie mi-a plăcut. Și tot eu o să îți spun mai departe de ce mi-a plăcut.

Încă din primele minute, filmul m-a readus în copilărie. Mi-am amintit de cartea junglei așa cum am răsfoit-o prima dată. Cred că un soi de melancolie s-a instalat într-una din emisferele creierului meu. Faptul că era 3D cred că a contat destul de mult, în sensul că eram și mai aproape de Mowgli, Bagheera și toate personajele care apar pe parcursul filmului.

Shere Khan (tigrul) este în acest film genul de personaj negativ pe care nu l-am mai văzut de mult într-o animație. Foarte bine surprins din punctul meu de vedere, iar tipul care-i face vocea (Idris Elba) e perfect ales. Replicile sunt exact așa cum trebuie să fie și sunt momente în care o să stai cu sufletul la gură de parcă îți vorbește chiar ție. Personajele negative știu să țină un speech.


Mowgli, interpretat de un puști foarte simpatic pe nume Neel Sethi, mi-a dat senzația că this is it. Ăsta e Mowgli și așa trebuie să fie. O să te ”întâlnești” și cu șarpele Kaa a cărui voce este înfricoșător de bună (Scarlett Johansson). Totul este bine construit, iar povestea te ține hipnotizat acolo în scaun mai bine de o oră și jumătate cât are filmul.

Ursul Baloo (Bill Murray), apare și el și încă tânjește după miere. E amuzant, are șarm și o să cânte Bare Necessities în timp ce înoată cu Mowgli pe râu. Sună așa cum trebuie să sune. Eu am fredonat după film. Și mândra mea la fel.  


Ce să mai, fiecare personaj este bine construit din punctul meu de vedere, iar actorii care fac vocile acestora sunt bine aleși. Sunt scene în care o să te amuzi, scene în care o să stai cu sufletul la gură și scene în care o să fii poate melancolic, așa cum am fost eu.


Merită să vezi acest film pentru simplul motiv că într-un fel sigur o să-ți amintească de copilărie. Pentru mine, toate personajele acelea înseamnă ceva și mi-au adus aminte cum mergeam la zoo și îmi plăcea să cred că tigrul de acolo era Shere Khan, iar ursul era Baloo. Voiam să mă pot cățăra ca Mowgli și să nu mă doară tălpile când mai mergeam desculț.

Pe scurt, Cartea junglei este un film care te face să te simți copil... sau cel puțin pe mine m-a făcut chiar și pentru mai puțin de două ore.